O fată trebuie să se poarte așa. Un băiat trebuie să se poarte așa.

De ce?

Pentru că așa spune societatea.

Gresit.

O fată trebuie să se poarte cum crede de cuviință. Un băiat trebuie să se poarte cum crede de cuviință.

De ce?

Pentru că asta îl face fericit. Pentru că este unul dintre modurile care îl ajută să se identifice.

Asta percep eu ca fiind corect.

Am trăit și continui să trăiesc într-o familie în care normele societății identificate ca normal/anormal s-au exprimat în egala măsura. Dacă bunicii apelau la principii religioase pentru a defini normalitatea, părinții mei nu au făcut niciodată asta. Am fost învățată că normalitatea e ceva ce definești singur pentru tine. Normalitatea în care trăiești e formată din lucrurile ce te fac să te simți bine din punctul tău de vedere.

Aceeași discuție este și despre identitate. Trebuie să înveți să te simți bine în piele ta pentru că îndeplinești normele abstracte ale societății.

Exemplul cel mai bun pe care îl pot oferi sunt eu. Fată, heterosexuală, cisgender. Am fost ca o păpușă pentru familia mea când eram mică. Fundițe, rochițe, fustițe, volănașe și tot felul de alte prostii de genul ăsta. Ei credeau că sunt adorabilă, eu credeam că așa trebuie să fiu, că așa e normal. Am înțeles greșit.

Cred despre mine că sunt feminină, dar nu percep feminitatea așa cum o percepe ”normalitatea” societății. Detest rochiile, fustele, fundițele și volănașele, prin urmare nu le port. Iubesc o pereche comodă de blugi, niște bocanci, o bluză sau un pulover lălâi, iar pe mine ținută asta mă ajută să mă identific ca fiind femeie, ca fiind feminină. Chiar dacă societatea m-ar putea contrazice.